istoria aromaterapiei

Plantele au fost folosite în scopuri de vindecare din cele mai vechi timpuri. Oamenii primitivi se bazau foarte mult pe simțuri și pe instinctul lor de supraviețuire. Pe măsură ce au dobândit experiență, au fost capabili să își însușească informații și cunoștințe despre capacitatea imensă a plantelor de a vindeca și de a trata dureri și suferințe. Când animalele sunt bolnave, caută din instinct plante care să le aline simptomele și să le vindece. În grotele din Lascaux, Franța, există picturi care arată folosirea plantelor pentru vindecare. Conform estimărilor arheologilor, aceste picturi datează din anii 18000 î.Hr. În Egipt, medicul și astrologul Imhotep este considerat părintele științei medicale egiptene. Deoarece folosea ierburi, uleiuri și plante aromatice în tratamentele sale, el este supranumit de mulți ”părintele aromaterapiei”. Papirusul din Ebers (Egipt, 1550 î.Hr.) este unul dintre primele papirusuri scrise în sfera de interes a medicinei. Conținea peste 800 de rețete și formule, bazate pe ierburi aromatice și uleiuri medicinale, precum și date despre plante din care se obțin și azi uleiuri esențiale. Egiptenii foloseau uleiuri de cedru, cuișoare, scorțișoară, nucșoară și smirnă pentru îmbălsămarea morților. De asemenea, foloseau uleiuri și infuzii de plante în timpul ritualurilor religioase și în scopuri medicale, aromatice și cosmetice. Chinezii foloseau ierburi aromatice la masaj și pentru igienă încă de acum 5000 de ani. Textul medical Herbal (2700 î.Hr.) conține detalii despre 365 de plante. Cercetările arheologice au descoperit probe care duc la ideea că un prim echipament de distilare a uleiurilor esențiale a fost inventat de chinezi cu mult înaintea doctorului persan Avicenna (980-1037 d. Hr.), cel care e creditat ca fiind inventatorul primului aparat de distilare. Ayurveda, sau medicina tradițională indiană, probabil cea mai veche formă de medicină din lume, folosește multe tehnici diferite de masaj, presopunctură și uleiurile esențiale. Una dintre cele mai vechi cărți indiene despre plante, Vedas, menținează busuiocul, santalul, smirna, ghimbirul, scorțișoara și coriandrul. Grecii au preluat de la egipteni cunoștințe despre medicina aromatică și au dus lucrurile la nivelul următor, în principal prin Hipocrate (460-370 î.Hr.) – părintele medicinei,dar și prin alți medici și parfumieri precum Asclepiade, Teofrast, Megallus. Megallus a creat o formulă de succes, denumită megaleion, din smirnă, scorțișoară și siminichie, folosită atât ca parfum, cât și pentru vindecarea pielii. ” Calea spre sănătate este să faci în fiecare zi o baie parfumată și un masaj aromat”. Hipocrate, părintele medicinei Romanii adorau parfumurile și uleiurile parfumate, pe care le foloseau la parfumarea părului și a hainelor, la condimentarea mâncărurilor, iar soldații le duceau în luptă pentru a-și îngriji rănile. În primul secol al erei noastre, medicul roman Dioscoride a scris o lucrare alcătuită din 5 volume, intitulată De Materia Medica. Unul dintre volume descrie peste 500 de plante vindecătoare și utilizările lor. Sunt menționate, printre altele, chiparosul, ienupărul, măghiranul și smirna. O mare parte din informațiile pe care le deținem azi despre ierburile medicinale vine de la Dioscoride. Biblia, cartea de căpătâi a creștinismului, face, de asemenea, referire la ierburi aromatice și uleiuri tămăduitoare. În Vechiul Testament, Moise primește de la Dumnezeu poruncă de a face un amestec din smirnă, cassia, scorțișoară, obligeană și ulei de măsline; acest untdelemn a fost folosit la sfânta ungere a celor încoronați regi și în alte ritualuri religioase. În Noul Testament, cei trei magi au adus pruncului Iisus, la nașterea Sa, trei daruri prețioase: aur, tămâie și smirnă. Acestea sunt cele mai importante mențiuni, dar mai sunt și alte momente din Biblie în care se face referire la puterea vindecătoare a plantelor. Părintele procesului de distilare a uleiurilor esențiale este considerat doctorul persan Avicenna, care a perfecționat procesul și echipamentele rudimentare cunoscute până atunci, prin inventarea tubului spiralat pentru răcire – ceea ce a făcut ca aburul să se răcească mai eficient decât în cazul echipamentelor de distilare ce foloseau tuburi drepte. Tot el a scris Canonul Medicinei, operă care a fost folosită ca text de referință de multe școli de medicină, timp de 500 de ani, până la mijlocul secolului al XVI-lea. Lucrarea cuprinde multe mențiuni ale uleiurilor esențiale, precum cele de mușețel, mărar, scorțișoară și mentă. În Evul Mediu, ordinele religioase își cultivau propriile plantații de ierburi medicinale. Lavanda, tămâia și pinul erau folosite peste tot ca protecție împotriva ciumei. Se acordă tot mai multă importanță cunoștințelor și distilării uleiurilor esențiale din plante medicinale, astfel că se lărgește treptat gama de uleiuri esențiale cunoscute până atunci. În secolul al XIII-lea, s-au pus bazele a ceea ce va deveni industria farmaceutică, astfel că se acordă tot mai multă importanță distilării plantelor. Apar tot mai multe cărți despre plante și puterile lor, precum și despre distilare, majoritatea în limba germană. Alchimistului elvețian Paracelsus îi este atribuită inventarea termenului ”esență”. Studiile sale au contestat rolul alchimiei și au dezvoltat medicina, mai ales pe bază de plante. În Renaștere, uleiurile esențiale erau folosite din abundență, iar botanica era integrată în studiul medicinei. Începând cu secolul al XVII-lea, parfumeria devine tot mai mult o formă de artă și începe să se definească drept domeniu de sine stătător, separat de medicină. În secolul al XVII-lea, crește numărul specialiștilor englezi în ierburi, printre care se remarcă John Parkinson, John Gerarde și Nicholas Culpepper, care scrie – în 1653 – celebra lucrare Complete Herbal. Ciuma face prăpăd din nou, dar nu și în rândul parfumierilor, care se pare că au fost protejați de cumplita boală, grație uleiurilor esențiale și a preparatelor din plantele de care erau înconjurați, pe care le foloseau în tratarea multor boli. În secolul al XVIII-lea, toți specialiștii în ierburi și unii medici foloseau uleiuri esențiale. Poțiunile erau preparate în farmacii, fiecare dintre acestea având propria distilerie. În secolul al XIX-lea, parfumeria devine o industrie prosperă. De asemenea, acest secol marchează un punct de cotitură în folosirea uleiurilor esențiale: oamenii de știință încep să descopere și să separe primii compuși chimici ai uleiurilor esențiale – ”geraniol” , ”citronellol” etc. În secolul XX, cunoștințele despre separarea compușilor chimici ai uleiurilor esențiale au fost folosite pentru crearea de medicamente sintetice. Se credea că prin separarea